1 an de colectiv

Suntem #Colectiv

Cred că cel mai urât lucru pe care l-am văzut vreodată în viața mea a fost un status apărut la mai puțin de 24 de ore după Colectiv.

1 an de Colectiv

Am simțit cum izvora ura din fiecare cuvânt, bucuria sinistră și monstruozitatea. Și abia atunci mi-am dat seama că pe lume există o răutate pe care nu voi reuși vreodată să o înțeleg sau măcar să concep că se află printre noi.

Am vrut să scriu acest articol în ziua în care s-a împlinit un an și nu am putut. Și nici în zilele care au urmat și nici ieri, când Facebook Memories mi-a arătat cea mai sumbră amintire: ziua în care Alexis Matache a murit.

1 an de Colectiv

Mă uit constant pe Facebook la pozele celor care au scăpat cu viață din Colectiv, chiar dacă nu îi cunosc. Mă uit și mă bucur când îi văd optimiști și cum aduc vești bune despre sănătatea lor. Și-apoi mă-ntorc mereu pe profilul Alexandrei, sperând… Nici eu nu știu exact ce sper. Era un copil bun.

Cred că toți cei care am pierdut fie și o cunoștință îndepărtată suntem supraviețuitori Colectiv. Cred că până și cei care nu au cunoscut personal pe niciunul dintre cei aflați acolo se poate numi supraviețuitor. Pentru ca acel moment a marcat orice ființă care deține măcar un strop de empatie, bunătate, umanitate.

Vinovații vor fi pedepsiți sau nu. Oamenii care au pierit nu ni-i mai dă nimeni înapoi. Sunetul vocilor lor. Atingerile lor. Râsetele lor. Toate devin amintiri dureroase sau balsam de suflet. Tot dureros.

Dar dacă de astăzi ne-ar păsa mai mult?! Sau de ieri?! Sau de acum un an și câteva zile?! Dacă de astăzi am putea să fim liniștiți de câte ori cei dragi nouă se duc la un concert?!

Dacă timpul ar vindeca toate rănile…

Leave a Reply

%d bloggers like this: