umilire publică online

„Cultura” umilirii publice

În septembrie 2010, Tyler Clementi, student american la Universitatea Rutgers, s-a aruncat de pe podul George Washington, după ce a fost agresat online în repetate rânduri. Colegul său de cameră, Dharun Ravi, l-a înregistrat pe Tyler Clementi cu un webcam în timp ce acesta se afla în camera sa din campusul universitar, împreună cu partenerul lui. După ce Dharun Ravi a postat înregistrarea pe internet, Tyler Clementi s-a sinucis.

umilirea publică online

Rehtaeh Parsons, o adolescentă din Nova Scoția, Canada, s-a sinucis în 2013, după ce, timp de un an, colegii și-au bătut joc de ea deoarece a fost victima unui viol în grup.

umilire publică online

Carolina Picchio, din Novara, s-a sinucis în ianuarie 2013, după ce mai multe filmulețe și mesaje postate cu insulte la adresa ei au circulat pe internet. Într-unul din filmulețele postate pe Facebook, Carolina apărea într-o stare deplorabilă, într-o baie, la o petrecere.

umilire publică online

Și acestea sunt doar 3 exemple. Un simplu search pe Google v-ar mai putea oferi câteva mii.

cyberbullying

Auzim deseori despre agresiunea pe Internet, numită și agresiune online sau cyberbullying. Și nu ne-a păsat, pentru că, nu-i așa, cât timp nu ni s-a întâmplat nouă, e ok. Sau whatever. Sau silenzio stampa.

If you see fraud and don’t shout fraud, you are a fraud’.

~Taleb

Mulți dintre noi ne-am născut într-o lume a cărei expresie favorită este „libera exprimare”. Vorbim, bineînțeles, despre drepturi. Despre ceea ce ni se cuvine. Pentru că așa arăta lumea când ne-am născut și așa arată și astăzi. Mă rog… în mare parte.

Interesant ar fi dacă am putea să îi întrebăm pe cei care au murit pentru acest drept care „ni se cuvine”, dacă lupta lor a fost despre ură, hărțuire și răzbunare. Dacă sacrificiul lor a fost pentru ca niște oameni lași să se ascundă în spatele unui calculator și să distrugă vieți. Dacă ideea de libertate a avut vreo secundă la bază răutatea.

Căutați bine. Poate oameni din familiile voastre au murit pentru libertatea de astăzi. Și-apoi întrebați-vă dacă ar fi mândri de voi.

Deși e posibil să nu vă pese. În ce fel este vina voastră că un dobitoc/o proastă a fost așa de slab(ă) de înger că s-a sinucis după câteva înjurături?! 

Nu voi răspunde eu la întrebarea asta. Dar vă invit pe cei care o aveți în minte să o adresați părinților celor care au murit din cauza umilirii publice. Not so fun anymore, nu?!

cyberbullying

Aș vrea acum să vă reamintesc doi termeni care ar trebui să stea la baza umanității: empatie și compasiune. În termeni clasici, bunătate. Acel sentiment care ne face să ne punem măcar ocazional în pielea celui de lângă noi și să luăm decizia care nu va lăsa răni pe nicăieri, nimănui.

Intru din când în când pe paginile de Facebook ale persoanelor publice din România și mă șochează ce comentarii găsesc. De la motive absolut logice pentru insulte, precum locul în care s-a născut cineva, pentru că este o alegere atât de directă și de personală (vă rog, simțiți ironia), până la comentarii la fel de logice și argumentate precum „îți urăsc vocea”, „mă enervează fața ta”, „sigur ești curvă”. Și lista poate continua.

cyberbullying

Și mă întreb de unde provine această ură și ce fel de satisfacție poate aduce asemenea comportament oamenilor care își petrec viața insultând și practicând cyberbullying-ul. Și, mai presus de toate, cum o fi să ai o viață atât de neinteresantă și atât de mult timp liber încât să ai astfel de activități.

Și dacă este „satisfacția” de a strica momentul/ziua/viața cuiva, nu pot să nu mă întreb ce fel de oameni sunt aceia. Cum se privesc în oglindă și ce motive găsesc pentru a fi mândri de ei înșiși. Cum pot să pună capul pe pernă știind că a trecut o zi în care au ales (poate din nou) mizeria. Și n-am răspuns. Pentru că nu-nțeleg.

cyberbullying

În seara asta am găsit povestea lui Tyler Clementi și a multor altora și apoi am scris acest articol. Și am înțeles pe măsură ce citeam că, pe lângă felul în care ne ajutăm pe noi înșine, cei din jur pot să ofere un sfârșit diferit poveștii noastre. Poate chiar happily ever after.

Voi ce alegeți?

Leave a Reply

%d bloggers like this: