Când eram mică, abia așteptam să cresc. Să fiu luată în serios, să fac ce vreau eu, să nu mă controleze nimeni. Dar cu mintea mea de copil, vedeam doar avantaje în asta. Nici prin cap nu mi-a trecut că odată cu mine vor crește și problemele, că vor apărea responsabilități ca ciupercile după ploaie. Sau că o să-mi doresc eu vreodată, măcar pentru o zi, să fiu din nou copil.
Astăzi, lucrurile nu sunt foarte diferite de ce era atunci. Copiii din ziua de azi se vor și ei oameni mari. Cu toate astea, nu am putut să nu observ diferența dintre noi, generația cu cheia la gât, și ei, generația cu capul în laptop.
Am cunoscut fete de 15 ani pe lângă care eu par minoră. Și chiar dacă asta mi-a gâdilat un pic orgoliul, după cele 3 secunde de vanitate, m-am prins că ceva nu e în regulă. Și nu mă refer aici la faptul că se îmbracă atunci când se duc la liceu, așa cum mă îmbrac eu când merg în club. Ci la faptul că fețele lor nu mai inspiră nici tinerețe, nici copilărie. Chipurile lor sunt obosite, încercănate și captive într-o dimenisiune din care poveștile nemuritoare, păpușile și jocurile din fața blocului au dispărut de mult.
Nu știu ce vor să facă și nici unde se-ndreaptă. Dar cel mai grav este că nu le spune nimeni ce-au pierdut. Copilăria nu se mai întoarce, iar zilele în care unica lor preocupare era joaca, au fost ascunse sub un decolteu adânc, tocuri de 15 și mult fard.
Și nu știu că așa ascund o frumusețe pe care nu o s-o mai aibă, că frăgezimea pielii la care noi, femeile, tânjim cu disperare, nu se mai vede după fond de ten și pudră. Și se grăbesc să crească și își găsesc pedofili pe care îi numesc iubiți. Și nu-nțeleg că-s doar trofee temporare. Și-apoi sfârșesc neveste de Gigei sau mame de bastarzi.
Și-acum mă-ntreb: unde le sunt părinții?! Unde sunt cei a căror datorie este să le protejeze? Să le învețe că fiecare etapă are rostul ei? Că e frumos la 15 ani, așa cum nu o să mai fie niciodată. Că-n 10-20 ani vor căuta frumosul printre facturi, carieră și mii de responsabilități. Că trec prin cea mai liberă etapă a vieții lor.
Mi-e dor mereu de ce-am avut atunci. Și m-aș întoarce fără să clipesc, măcar o zi, la jocul de elastic din fața blocului, la zilele fără fond de ten, fără drame și fără griji. La zilele în care intram în casă când venea întunericul, pentru că așa zicea mama. La cărticica de dinainte de somn, care nu era nici „Psihologie aplicată în studiul limbajului non-verbal”, nici „Crimă și pedeapsă”, nici „Dragostea durează trei ani”. Pentru că dragostea mea de-atunci era rotundă, completă și liniștitoare. Pentru zâmbetul mamei, pentru brațele tatălui. Și aia-i dragostea care nu moare niciodată. Și lângă ei e locul în care, uneori, uit că acum sunt mare. Și chicotesc cu-aceeași bucurie de acum 20 de ani.
