Nu sunt părinte și nici vreun lup moralist. Însă am văzut astăzi o știre care m-a blocat pentru câteva secunde. Directoarea unei grădinițe din București bătea copiii pe care îi avea în grijă cu aceeași duritate și nepăsare cu care bați covorul în fața blocului. Copii mici, de doar câțiva anișori, cu care femeia juca fotbal prin camere sau pe scări, în funcție de locul în care se afla atunci când o apucau crizele de isterie.
Trăim într-o lume în care violența este la loc de cinste: în filme, în desene animate, la știri, pe stradă. Oriunde întoarcem capul vedem pe cineva țipând, înjurând sau în mijlocul unei bătăi. Faptul că pruncii voștri sunt și ei prin preajmă a devenit irelevant pentru societate. Găsirea unei bone de încredere s-a transformat într-o adevărată aventură și, iată că mai nou, și găsirea unei grădinițe la care copiii voștri să nu fie călcați în picioare. La propriu.
Educația se face în continuare cu palma, pumnul, picioarele, cureaua, bâta sau cu furtunul de la mașina de spălat, în funcție de inspirație. Creștem copii traumatizați și apoi ne întrebăm de ce au probleme emoționale și de ce nu sunt fericiți. Pentru că nu știm. Pentru că atunci când alegem o școală sau o grădiniță nu o alegem după criteriul „am auzit că acolo îl bate cel mai bine; îi dă numai la ficat, ca să nu lase urme”.
Ce ne dorim?
Alegem insituția de învățământ pentru dascălii care ne vor forma copiii, care le vor modela personalitatea și le vor insufla principii morale. Care îi vor ajuta să descopere lumea din toate unghiurile cunoscute. Care vor avea un rol esențial în alegerea pe care o vor face copiii atunci când vine vorba despre profesie. Alegem locul cu cele mai bune condiții, cu cea mai bună securitate, cu cele mai interesante tactici de învățare. Cheltuim o avere pe rechizite și pe taxele școlare. Stăm cu sufletul la gură în fiecare moment în care nu sunt lângă noi și ne bucurăm împreună cu ei pentru micile lor victorii.
Mă sperie lașitatea acestei femei despre care se vorbește în știre. Mă sperie ideea că un adult poate să lovească un copil fără apărare, cu atâta violență. Mă îngrozește ideea că în secolul 21 încă mai vedem barbari.
Poate vă întrebați de ce îmi pasă mie de asta. Nu am copiii și poate că ar fi mai bine să îmi văd de treaba mea. Sau să tac. Așa cum fac majoritatea oamenilor atunci când îi scoți din Social Media. Își pierd curajul și aciditatea și tac. Și apoi apare încă o știre de genul acesta. Și o luăm de la capăt.
Dragi părinți, acest articol este despre copiii voștri și un pic despre viitorii mei copii. Celor cărora le doresc să trăiască într-o lume mai bună. Mai calmă. Mai caldă. Mai cu suflet.
