Multă lume, puțini oameni

În cele mai dureroase momente din viață, avem cumva oportunitatea să ne dăm seama ce fel de oameni avem în jurul nostru. Nu e plăcut și nici nu-i simplu, dar e al naibii de important să trecem prin asta.

Acum vreo doi ani vă spuneam că suntem singuri. Mulți s-au bătut cu pumnu-n piept și m-au numit ba cinică, ba dubioasă, ba frustrată. Ba toate cele de mai sus. Apoi tot la concluzia asta au ajuns. Dar au uitat-o repede. Căci viața s-a întors la sentimente mai bune și, odată cu ea, și prietenii.

Țin minte… când eram mică și stăteam de vorbă cu cineva, nicio discuție intimă nu începea până ce persoana respectivă nu garanta discreție. „Promit” ziceau, iar micile mele secrete păreau temeinic ferecate. De obicei nu erau, astfel că încrederea s-a dovedit a fi prima cea mai proastă investiție din viață.

Între timp am crescut și nu am mai simțit nevoia unei garanții. Intimitatea discuției părea destul de grăitoare. De obicei nu este. Gura lumii e mare, iar bârfa și minciuna n-au cum să fie parte din fundamentul unei relații de apropiere. Pentru că, în fața lor, loialitatea nu mai are nicio șansă.

Gunoaiele se aruncă oriunde, mai puțin în coș. Scuipatul în public s-a transformat în sport național. Scandalul caută, parcă, un loc public unde să explodeze. Ne ponegrim conducătorii pe care i-am ales cu mânuțele noastre, dovedind (dacă mai era nevoie) că nu mai avem respect pentru nimic.

Trăim captivi în propriile gânduri, participând parcă repetitiv la un priveghi al umanității. Trăim într-un moment nefericit în care parcă s-a uitat că răutatea este ca un bumerang. Trăim nefericiți și singuri, negând constant mizeria sufletească în care ne aflăm.

Trăim într-o lume plină de manageri, dar cu puțini lideri. Cu mulți cunoscuți, dar cu puțini prieteni. Cu multă lume, dar cu din ce în ce mai puțini oameni.