În anul 1943, șase state formau Republica Socialistă Federativă Iugoslavia: Slovenia, Croația, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Serbia și Macedonia. 48 de ani mai târziu, în 1991, începe războiul care a dus la dispariția Iugoslaviei și la o serie de conflicte care există, sub o formă sau alta, până în zilele noastre.
25 iunie 1991. Slovenia își declară independența. Armata Populară Iugoslavă încearcă să îi oprească demersul, astfel că începe un război care durează 10 zile și se încheie cu semnarea acordului de la Brijuni, pe 7 iulie 1991.
Tot în luna iunie a aceluiași an, își declară independența și Croația, fapt care declanșează un nou război în Iugoslavia. Pe 15 ianuarie 1992, Croația este recunoscută de membrii Comunității Economice Europene și, apoi, de ONU, iar războiul de independenţă ia sfârșit în luna august 1995, cu victoria Croației.
29 februarie 1992. Locuitoriil Bosniei votează pentru secesiune într-un referendum. Numai că aici, populaţia ţării era formată din trei comunităţi etnice diferite – sârbii ortodocşi, croaţii catolici şi bosniacii musulmani – care nu au primit ideea de autonomie cu acelaşi entuziasm.
Sârbii boicotează refrendumul şi afirmă că preferă să rămână în interiorul Iugoslaviei. Cu toate acestea, autorităţile de la Sarajevo declară oricum secesiunea şi astfel izbucnește unul dintre cele mai sângeroase conflicte civile din Balcani. Ce a rămas în urmă, descoperi mai jos. Dar mai întâi de toate, să vedem cum ajungi în Bosnia.
Cum ajungi din Belgrad în Sarajevo?
Din Belgrad în Sarajevo sunt aproximativ 5 ore de condus și există două variante de traseu: cel pe care poți să trăiești o aventură de tip un milion de serpentine + multe sate (deci, viteză redusă) sau cel care traversează o mică bucată din Croația, dar include autostradă + un drum european. Acesta din urmă este mai lung cu 80 de kilometri, dar autostrada compensează ca timp. Pentru că eu și stomacul meu avem o relație dificilă cu serpentinele, am ales autostrada.
Există, bineînțeles, taxe de autostradă, ca și în cazul Belgrad: o taxă pe autostrada din Serbia – 200 de dinari și o taxă pe autostrada din Croația – 24 kuna.
Drumul de la intrarea în Bosnia, până în Sarajevo, este deosebit de pitoresc. Extrem de multă verdeață, case îngrijite, drumuri bune. Pe scurt, este o minunăție de drum, pe care ar trebui să îl faci măcar o dată în viață.
Pe urmele războiului din Sarajevo
Localnicii nu au uitat nici acum războiul care le-a răpit rude, prieteni, vecini, și nici nu au cum să o facă prea curând. Urmele sunt încă proaspete și, trebuie să mărturisesc faptul că mi-au dat fiori pe șira spinării.
Merima are 32 de ani și, când a început războiul, avea numai 7 ani. Am cunoscut-o în timpul unui tur gratuit a.k.a pe bază de bacșis făcut în Sarajevo, War scars & new times, la care ea este ghid.
Everybody living now in Sarajevo was missed. By the bullets, I mean.
Merima povestește, când cu umor, când cu melancolie în privire, despre viața ei în timpul războiului. Trăiește fiecare cuvânt și, uneori, o vezi pierdută undeva departe, de parcă se întoarce din când în când în poveștile ei.
They bombed the Parliament. The next day we moved to the basement. It was humid, dark and smelly, but we were safe. We lived there until the end of the war. From 1992 until December 14, 1995.
Sarajevo a fost, în mare parte, refăcut, dar urmele războiului n-au fost complet șterse. Clădiri bombardate până la punctul să se dărâme, urme de gloanțe și de șrapnel, comemorări ale victimelor războiului, te întâmpină aproape la fiecare pas.
Merima ne duce lângă un bloc de locuințe lipit de o secție de Poliție. Ne povestește că strada nu era sigură, pentru că lunetiștii erau veșnic pe poziții și trăgeau. În oricine. Chiar și în copii.
Peste drum de Poștă, ne oprim. Merima se uită în zare, oftează ca un om care a retrăit de prea multe ori aceeași poveste și ne spune că prima clădire distrusă a fost Poșta. Astfel, s-au oprit mijloacele de comunicare, motiv pentru care scrisorile de la rudele îngrijoarate din alte orașe sau din alte țări ajungeau după câteva luni bune de la trimitere. Mesajele nu erau puse în plic, ci lăsate liber, astfel ca toată lumea să le vadă.
I have a funny story. I mean, now it’s funny. I guess sarcasm saved our lives. One day someone wrote on the Post Office, with graffiti, ”This is Serbia”. It was huge. I don’t know how he or she did it. The next day, someone else wrote below ”No. This is Post Office, silly!”. Yeah… still funny.
Locuitorii din Sarajevo nu vor să uite, pentru că sunt recunoscători că sunt în viață, iar unii… încă jelesc după cei uciși sau dispăruți în război. Astfel că există remindere la tot pasul. La propriu. Sarajevo Roses.
Există, însă, un loc în care nimeni nu vrea să se afle. Un loc care ne-a lăsat cu lacrimi în ochi, piele de găină și revoltă în suflet: Children Memorial. Locul în care sunt menționați toți copiii, indiferent de etnie, care au fost uciși în război.
Povestea devine și mai tragică. Fântâna aflată doi pași mai încolo este făcută din muniție topită, iar urmele din imaginile de mai jos aparțin fraților și prietenilor supraviețuitori ai copiilor uciși.
Pe măsură ce am înaintat, povestea devenea din ce în ce mai copleșitoare. Căci, în lumea noastră, nici măcar războiul nu poate opri o poveste de dragoste. Dar o poate trimite spre alte lumi.
Romeo and Juliet Bridge este un pod simplu din Sarajevo, care la prima vedere nu îți spune nimic. Drama trăită acolo a făcut, însă, înconjurul lumii, în vremurile de război. O poveste de dragoste interzisă, între două etnii aflate în plin război, a transformat lupta în empatie. În emoție, într-o durere copleșitoare.
Locuitorii din Sarajevo se confruntau, însă, cu o mulțime de alte probleme: mâncare și medicamente. Primeau săptămânal pachete cu ajutoare, dar acestea nu erau întotdeauna de calitate.
My brother almost died because of old pills. He had a huge allergy. Me and my parents thought he will not survive.
Canned Beef Memorial este un monument… atipic. O conservă, cuprinsă de degradare, făcută mai în glumă, mai în serios, pentru a le aminti locuitorilor din Sarajevo de vremea în care mâncarea lor preferată era o conservă de carne, primită de la ajutoare, mâncată într-un subsol insalubru.
Merima râde, în timp ce povestește, dar amarul din vorbele ei se simte. La fel cum și indignarea îi răsună mai puternic decât vocea.
We had rice with worms, flour with roaches included, and the canned beef that was at the time my favorite. The cats refused to eat it, but we liked, because we had no choice. In the so called beef can it was some jelly with pink meat. I am not sure that there was beef. Maybe it was cat food. But it doesn’t matter now. We survived. I remembered that smell a few days ago when I bought a cheap can for my cat. It looked the same, had the same smell. Ew. But there were days when we got good food. I am not complaining.
Monumentul s-a vrut a fi o ironie la adresa Națiunilor Unite și, cumva, soarta a avut grijă să se întâmple lucrurile, exact cum și-au dorit locuitorii din Sarajevo. La câțiva ani după instalarea monumentului, la câțiva metri în spatele lui, se deschide sediul Națiunilor Unite.
HeHe. It makes me smile the fact that I know people working here must see the Canned Beef every morning and every evening. Ironic, ha?!
Când clădirea Parlamentului a fost bombardată, a fost clar pentru toată lumea că războiul va dura mai mult decât în cazul Sloveniei. Iar de pe dealul din apropiere, lunetiștii aveau cale liberă să ucidă pe oricine.
Din acest motiv, strada de lângă clădirea Parlamentului poartă numele de Sniper Alley. Orice trecea pe acolo avea să fie împușcat. Și aici începe ciudățenia: jurnaliștii din întreaga lume, care au venit să transmită în direct din Sarajevo au fost cazați… peste drum de Parlament, fix pe Sniper Alley. Mai exact, în Holiday Inn. Și, așa cum era de așteptat, o parte dintre ei nu au supraviețuit.
După 21 de zile de negocieri în apropiere de Dayton (Ohio, Statele Unite), este parafat un acord de pace global pentru Bosnia, de către preşedinţii bosniac Alija Izetbegovici, croat Franjo Tudjman şi sârb Slobodan Miloşevici. Acordul este semnat oficial la Paris, pe 14 decembrie 1995.
Dar problemele au continuat, sub o formă non-violentă. Bosnia Herțegovina s-a trezit… fără steag. Oficialii au ales un steag provizoriu, folosit în urmă cu sute de ani, dar și acesta a creat nemulțumiri, astfel că au rămas din nou fără steag.
Abia atunci când s-a pus problema participării la Jocurile Olimpice, Bosnia Herțegovina s-a pus pe treabă pentru remedierea problemei, încercând ca noul steag să nu supere niciuna dintre etniile care locuiesc în țară. Și așa a apărut un steag care, conform Merimei, nu reprezintă nimic.
Din punct de vedere politic, ceea ce a urmat războiului este demn de o tragi-comedie. Bosnia-Herțegovina are trei președinți, cu puteri egale, care rareori se pun de acord. Toți trei lucrează din birourile prezidențiale, în clădirea din imaginile de mai jos.
Situația politică este explicată de Merima, cu umor și resemnare, dar și cu satisfacția că războiul a luat sfârșit. Compromisul politic făcut – existența celor 3 președinți, i se pare mană cerească, acum că oamenii pot merge pe stradă, fără teama că vor fi împușcați.
Totul e bine, atunci când se termină cu bine, astfel că Bosnia Herțegovina este o țară sigură. Locuitorii trăiesc, în mare parte, în liniște și pace, iar Sarajevo este un oraș frumos (mie mi-a plăcut mai mult decât Belgrad, de exemplu). Urmele războiului sunt încă vizibile, dar asta nu-i știrbește cu nimic din farmec.
Evident, așa cum spune și Merima, locuitorii fostei Iugoslavii au teorii diferite despre cine și cum a început războiul, despre vinovați și numărul de victime. Dar dacă vreți să ascultați poveștile ei, vă recomand tururile gratuite din Sarajevo.
Până atunci, dacă vrei să afli mai multe despre ceea ce s-a întâmplat în Bosnia Herțegovina, Merima ne-a recomandat o serie de filme și cărți.
SalveazăSalvează
1 comment