Scrisoare deschisă către STATUL ROMÂN

Dragă STATULE ROMÂN,

Suntem împreună de aproape treizeci de ani. Și am stat astăzi și m-am gândit la relația asta a noastră și, ca în cazul oricărei relații lungi și serioase, am încercat întâi să mă concentrez pe părțile bune și să îți caut scuze pentru greșeli. Și după ce-am răscolit prin toate gândurile și amintirile mele, mi-am dat seama că relația noastră este disfuncțională.

Sunt un om oarecare, plătitor de taxe. Multe taxe. La timp. Deși nu am întotdeauna bani și poate că aș prefera o poșetă nouă sau o pereche de pantofi. Sau o vacanță. Sau 3 mese pe zi. Și strâng din dinți și îmi plătesc toate taxele la timp, deși aș vrea să știi că îmi tremură și mâna și sufletul în timp ce fac asta.

În schimb, mi-aș dori din partea ta nu lux, ci decență. Decența de a nu-mi pune viața în pericol în toate circumstanțele posibile. Decența de a-mi oferi ceva, orice, în schimbul loialității mele financiare.

It’s not me, it’s you

Un apel la 112 oferă ajutor în 30 de minute, în cel mai bun caz. Poliția vine când vrea, dacă vrea. O vizită la spitalul de urgență însemnă o așteptare de minimum 2 ore. Drumurile sunt pline de capcane răpitoare de vieți. Educația lipsește cu desăvârșire (dacă nu mă crezi, butonează un pic televizorul sau citește ziarele și vezi care sunt subiectele de interes). Poporul tău se vinde pe o găleată și-o sticlă de ulei. De foame și din disperare. Poporului tău îi este teamă de mâine. Și foame. Știai?!

Și eu îți dau bani. În fiecare lună. Și ți-am dat și eroi, pentru că mulți oameni din familia mea și-au sacrificat viețile în război, pentru ca tu să exiști astăzi. Tu, STATULE ROMÂN, îmi datorezi și mie existența.

Și știi ce îmi mai datorezi?! Viața. A mea și a prietenilor mei. A tuturor cetățenilor din această țară. Și mi-ai răpit-o pe Alexis, pentru că ți-a fost mult mai ușor să închizi ochii la legi neaplicate pentru o șpagă oarecare. Și mi-ai răpit-o și pe Oana, pentru că nu ai fost în stare să faci un nenorocit de drum. Și ele plăteau taxe, iar tu le-ai ucis.

Îți mor oamenii în spitale. Îți mor oamenii pe drumurile care în cel mai bun caz sunt cârpite. Îți mor oamenii de foame. Îți mor oamenii de durere. Și nu cunosc prea mulți dintre cei tineri care-și doresc să prindă bătrânețea. Pentru că ne faci să ne fie teamă de viață. Pentru că întrebarea „ce o să fie mâine în România?” are același răspuns cu întrebarea „unde ne ducem după ce murim?”. Nimeni nu știe exact, o parte presupune câte ceva și toți speră la Rai. Dar știm amândoi că planurile tale nu includ nici îngerași, nici harpe.

Te-ntrebi ce m-o fi apucat acum?

Nici eu nu știu. Poate că am clacat. Poate că am văzut că prin alte părți se poate și altfel. Poate că am obosit să aștept stropul acela de recunoștință din partea ta. Poate din teamă că următoarea călătorie pe care o fac pe drumurile tale va fi ultimul drum. Poate pentru că nu mai suport să îmi văd prietenii, oameni tineri, murind din cauza ta. Poate pentru că nu mai suport să-mi văd părinții muncind 12 ore pe zi pentru nimic. Poate pentru că vreau să trăiesc într-o Românie civilizată.

Și să nu-mi spui că oamenii sunt de vină pentru mizeria în care ne aflăm. Pentru că tu ai creat-o și tot tu nu o strângi. Dacă investeai puțin în educație, poporul tău ar fi știut mai bine de atât.

De ce nu am plecat încă?

Pentru că România e acasă. Pentru c-am fost crescută și educată de oameni patrioți, care mi-au spus că tu ești casa mea. Pentru că am vrut în fiecare zi să cred în tine. Pentru că încă mai sper, cu naivitatea unui copil, că într-o zi, într-o altă zi, poate mai mare, poate mai frumoasă, o să îți amintești de bietul plătitor de taxe și o să faci ceva.

Astăzi sunt indignată.