V-am menționat până acum de câteva ori că la mine acasă locuiește o domnișoară pe nume Pufoșenia Puf cea Pufuleață. Nu râdeți, chiar așa se numește.
Când am luat-o acasă, era o mogâldeață care încăpea în palme, cuminte din cale afară și deosebit de frumoasă. Bichon maltese, albă și frumoasă, așa cum îi stă bine acestei rase, părea cadoul perfect pentru aniversarea mamei mele.
Aproape 5 ani mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Pufoșenia Puf cea Pufuleață nu mai este cățelul nostru. Noi suntem cățeii ei.
Animăluțul nostru, stăpânul nostru
Sau cum îți dai seama că animăluțul tău este șeful tău etern și că nici prin cap nu ți-ar trece îndrăzneala de a nu te supune dorințelor minunăției pufoase din dotare.
1. De câte ori aude cuvântul „poză”, Miss Pufi își ia o poziție cât mai potrivită pentru momentul menționat. Foarte drăguț, este o pițipoancă mică. Problema este că nu se oprește aici. Își menține poziția până se asigură că au fost făcute cel puțin 3 cadre, astfel încât subalterna ei (eu) să aibă de unde alege.
2. Este cea mai pretențioasă ființă de pe Terra atunci când vine vorba despre mâncare. Păi credeți voi că mănâncă boabe pur și simplu?! Pfff… Evident, nici voi nu știți nimic despre viață. Șefa noastră, Pufi, mănâncă doar amestecuri rafinate. De asemeena, degustă absolut tot ce face femeia care până să o aibă pe ea era mama mea și doar a mea. Între timp, fără permisiunea pufoasă, nici să o pup pe mama nu mai am voie.
Evident că până să mă prind că e doar sclifosită am stat în cea mai mare panică și 500 de drumuri la veterinar. Noroc cu accesul la informație (#internetlover), pentru că dacă mândra mea apărea aum 15 ani, nu știu ce și cum se întâmpla.
3. Este o pițipoancă pretențioasă și fițoasă. Da, știu că am mai spus asta la punctele 1 și 2. Dar acum vorbim despre fashion. Păi credeți voi că se îmbracă dumneaei cu orice hăinuță îi punem noi la dispoziție?! I wish! Nu există să nu își fâțîie fundulețul ăla pufos prin fața oglinzii, la fiecare cadou vestimentar primit. Și dacă nu îi convine, clar nu mai e vreo șansă ca cineva să o îmbrace cu hăinuța respectivă.
Noroc cu cei de la Cattitude că m-au salvat cu hăinuța lor roșie de ploaie, că altfel toamna asta nu mai aveam liniște în familia Filip.
4. Ce-i al meu e și al ei, ce-i al ei e doar al ei. De câte ori mă duc și eu pe la ai mei în vizită, bagajul meu trece printr-o examinare mai amănunțită decât la aeroport. Și, dacă nu este satisfăcută de ceea ce găsește, primesc cea mai nemulțumită față de Pufuleață din istorie.
5. Dacă aș face schimb de locuri cu ea, probabil că s-ar plânge încontinuu. Și nu numai pentru că este o pițipoancă minunată și adorabilă, ci și pentru că eu, slujitoarea ei, am îndrăzneala să obosesc după DOAR după 2 ore de joacă. Mai mult decât atât, nu las minunăția să își exercite dreptul constituțional și hobby-ul principal și anume să îmi roadă părul.
6. Pufoșenia Puf cea Pufuleață doarme în pat. Cu mine sau cu ai mei, depinde cine e acasă. Dacă i se pare că lenjeria de pat nu mai miroase a balsam de rufe, face instant scandal să o schimbăm, pentru că (nu-i așa), prințesă. Își manifestă afecțiunea 12 ore pe zi și, oricât de urâtă ar fi fost ziua pe care am avut-o, e imposibil să stăm supărați pe lângă ea.
Este o răsfățată și o obrăznicătură mică, dar nu ar gusta neinvitată din mâncare, nici în ruptul capului. Când noi luăm masa, ea se duce frumușel în altă cameră și așteaptă să fie chemată. Adoarme la noi în brațe și ne trezește dimineața cu pupici, în funcție de ora la care știe că ne trezim.
L-a exilat pe tata pe canapea, pentru că fotoliul este doar pentru mine, ea sau mama. Nu neapărat în această ordine. Și este veșnic entuziasmată.
Dar cel mai important lucru în relația mea cu Pufoșenia Puf cea Pufuleață este dragostea. Genul de dragoste pe care îl poți simți doar pentru animăluțul tău.
7. Vă spuneam că atunci când am luat-o era un îngeraș mic, pufos și adorabil, iar situația a continuat timp de 2 ani și jumătate (vedeți mai sus). Între timp, însă, Pufoșenia Puf cea Pufuleață a început să semene din ce în ce mai mult cu o oaie cu un comportament de pisică. Și arată de parcă ar fi mâncat alte 2 pufoșenii.
Sincer, nu știu cum era să ai un animăluț acum 15 ani. Aveam mulți câini și multe pisici la țară, dar pe vremea aceea lucrurile mergeau cumva de la sine. Pufuleața, însă, a devenit un membru al familiei și nu mi-aș putea imagina viața fără ea. Cea mai bună mâncare, cele mai frumoase hăinuțe și tone de jucării, toate doar pentru ea. Și aș renunța la multe lucruri pe care mi le doresc, doar ca să îi mai cumpăr ei ceva în plus.
Ca să nu vă mai povestesc despre sutele de articole citite despre rasa ei, vizitele la veterinar și milioanele de griji pe care mi le fac la cel mai mic semn de tristețe din partea ei. E clar că de-a lungul timpului s-a ușurat procesul de creștere a unui animăluț de companie, pentru că acum avem acces la informație, la care pe vremuri nici nu visam. Dar, chiar și așa, există mereu articole care trezesc un pic de paranoia în sufletul oricărui posesor de animale.
Dragă agenție de marketing Creative Wings, care m-ai provocat să povestesc despre minunăția mea, acum mi-e dor de pufoșenie. Vezi ce-ai făcut?!
Ce pot sa spun… si catelul nostru se crede putin sef, iar asta pentru ca noi ii permitem cam multe in ultima vreme, a inceput sa isi ia nasul la purtare :)) ce sa faci, pana la urma de asta ii iubim, nu?