A fost odată o doamnă. Dar a trecut.

Am văzut astăzi o… doamnă. Înaltă, cu păr lung și frumos, foarte elegantă. Aluneca mlădioasă pe culoarele de la mall, privind când stânga, când dreapta, scanând cu o viteză de admirat vitrinele. „Ce frumos!”, m-am gândit. Și m-am trezit, fără să vreau, intrând după ea în magazin, deși n-aveam nimic de cumpărat. Dar admirând-o pentru eleganța ei: o doamnă.

„O pălărie i-ar mai lipsi”, am chicotit în gând. Dar asta-i doar plăcerea mea (ne)vinovată.

Și dacă tot am ajuns eu în magazin, trebuie să recunosc că „m-am sacrificat” și mi-am luat o eșarfă. E frig dimineața, don’t judge me. Ok, nu mai era dimineață de mult, dar o să mai fie și altele. Sacrificiu, vă spun!

Doamna mi-o ia cu o fracțiune de secundă înainte. Lasă o bluză la casă. O admir. „Ce frumoasă e! Și elegantă! O doamnă!”.

„Bună ziua!”, îi zice vânzătoarea.

„Mișcă-te! Mă grăbesc!”, spune cea ce părea până de curând o doamnă, în timp ce își dă ochii peste cap și lasă, alene, mâna pe tejghea. Mâna a cărei manichiură părea că e acolo de dinainte să apară conceptul de mall.

Am văzut astăzi o… femeie. Și nu știu ce m-a deranjat mai mult: mizeria din atitudinea ei sau cea de sub unghii. Oja dusă mai bine de jumătate de pe fiecare unghie sau politețea pe care probabil și-a șters-o pe vremea când interacționa cu acetona.

Am lăsat, frumușel, eșarfa pe o masă din apropiere și am ieșit. Cine-a zis că prima impresie contează, nu i-a văzut atitudinea femeii. Și nici unghiile.

Și deja o auzeam în mintea mea pe Roberta, manichiurista mea, care dacă vede că trec două săptămâni și nu ajung pe la ea, îmi trage o săpuneală de nu mai știu de mine.

Scufița. Așa îmi spune. Pentru că de fiecare dată, cu excepția vacanței de vară, folosesc același lac de unghii, care se cheamă (culmea): Cupio – Scufița Roșie.

Roberta nu spune despre ea că e o doamnă, dar se poartă ca una de cele mai multe ori. Mai puțin atunci când mă ceartă. Atunci râde zgomotos, îmi spune că sunt dubioasă, râde din nou și-apoi îmi face dezvoltarea vorbirii. Iar eu stau și-ascult, căci știu că spune (mai mereu) cu drag.

„Să știi că există și produse de make-up pe piață. Sunt de vânzare!”. Expresia ei preferată, duminica dimineața, când ajung la ea ciufulită și somnoroasă.

Știu că nu pare, dar Roberta este chiar de treabă. Îmi recomandă mereu cele mai faine produse (nu doar pentru unghii), eu nu sunt chiar ascultătoare, dar ea nu se lasă. Țin minte, că până să ajung Scufiță, mi-a făcut capul calendar vreo lună cu cosmeticele profesionale de la Cupio. She had me at „nu conțin parabeni” și „manichiura te ține mai bine de două săptămâni.” Orice, numai să scap de muștruluială.

Și a fost o decizie bună, acum că am dat și peste rujul Mega Matte Shiraz, care este cam printre cele mai de treabă cu care m-am pupat la viața mea.

Am văzut astăzi o… femeie. Și, dacă întâlniți și voi una la fel, faceți o pomană și cumpărați-i o ojă. Sau mănuși. Sau acetonă. Politețea nu e de vânzare.

SalveazăSalvează