pătură fir gros

Încă puțin și vine toamna

Încă puțin și vine toamna. Și până și mie mi se pare ciudat uneori, iubitoare de soare fiind, dar nu mă pot abține să nu chicotesc. Pe furiș. Scurt. Și săgetat. Ca o bătaie de gene. Sau o adiere de vânt. Sau cât un zâmbet.

Născută toamna, am trădat pentru soare, și mare, și vară. Și valuri. Vai, cât îmi place să le ating. Fracțiunea de secundă în care-s ale mele mă face stăpâna lumii, și-apoi pierd tot. Și-o iau de la capăt. Ca pasăre Phoenix, cu gusturi diferite. Dar toamna… toamna are farmecul ei. Culori, miresme, gust amar și miros dulce. Mângâieri de picături și de vânt. Șoapte printre frunze aproape uscate. Noi.

Deja mă văd pe balcon,  cu miros de toamnă și sunet de picături de ploaie. Căci nu există sunet mai frumos. Poate doar cel al primei guri de vin alb alunecând majestuos în pahar. Dar și vinul merge bine cu toamna. Are ceva din răceala și mireasma sa, ceva care te-mbrățișează și apoi te lasă. Tu cu tine. Doar cât să ai timp să te gândești la ce simți. Și vine înapoi și te învăluie cu un surâs. Ești fericită. Și e frumos.

Da. Deja mă văd învelită cu o păturică pufoasă,cu un teanc de cărți și lumânări parfumate alături. Le am de ani de zile, de când le cumpăram cu nesaț să-mi lumineze serile, neștiind, de fapt, că erau pentru suflet. Și pentru gânduri.

patura lana gigant

Tună. Tresar. E liniște. Și-apoi o iau de la capăt. Oare se luminează cerul?! Poate se liniștește. Sau tună din nou. Nicicând nu știu. Singura lipsă de control pe care o las să mă învăluie. Pe nesimțite. Cu drag.

Trag păturica peste mine, din când în când, parcă să mă asigur că încă e acolo. Toamna a fost mereu despre mine. Amintiri, introspecție, gânduri. O lună mai lucioasă ca oricând. Gânduri. Cuvinte așternute cu nesaț. Povești. Trag din nou păturica peste mine. Am piele de găină. Doar nopțile de toamnă mi-o dau cu zâmbet. E liniște.

Stau mult pe gânduri înainte să-mi aleg cartea. Am început trei și le-am sedus pe toate cu promisiunea că mă întorc la ele. Și am vorbit serios, dar când trebuie să aleg, poveștile mi se amestecă în minte. Mai trag păturica peste mine, le deschid pe toate, mă opresc la una și apoi o închid, ca să rămân la singura poveste încă neterminată: a mea. Și mi-aș dori să aștern cuvinte alese, dar nu am drept de scrib. Altcineva îmi scrie povestea. Dar n-aș vrea să știu ce vine. Prefer să visez cu ochii deschiși. Chiar dacă e noapte.

Și îmi petrec așa nopți în șir, bucurându-mă de ceea ce vine. Uneori ploaie, uneori nori, întotdeauna gânduri. Și când mă ia fior de frig sau de suflet, trag păturica roz, mai cu putere, mai cu nesaț, peste mine. Și uneori visez că poate ești tu. Așa-i de mătăsoasă.

patura lana gigant

Fire împletite cu grijă, cu drag. Îmbinate cu măiestrie, pentru căldura mea. Visele mele. Visurile mele. Gândurile mele. Și amintirile mele dragi. Povești încă nescrise sau cele deja uitate. Adierea răcoroasă a toamnei. Sunetul vocii tale chemându-mă să dorm. Și eu spunând că vin, dar întârziind întotdeauna câteva minute. Vreme de răgaz și de rămas bun.

„Este mai mare decât tine!”. Așa râde mereu când vede că m-ascund. Înfofolită-n păturică. Cea roz. Sau gri. Sau albă. Căci n-am putut alege între povești. Sau între păturici. Doar El este acolo, întotdeauna, râzând că sunt copil. Pisică. Sau ceva iubitor de cald. „Pătura aia e soarele tău. Și plaja. Iar ploaia-ți este mare. Ciudată ești! Te iubesc!”. Așa spune mereu. Sau doar când mă afund. În el. În dragoste. În mine. În povești.

Sunt împletite aici, acasă, în România, din fir Mammoth. Și-mi încălzesc serile, și visele, și gândurile. Iar povestea noastră începe întotdeauna toamna. Și se continuă peste ploi, lacrimi, zăpadă, amintiri, speranțe, planuri, gânduri, zâmbete, El. Până când primăvara mă ia în brațe cu miresmele sale și-mi spune că poate e timpul să ies să cunosc lumea. Poate o fi mai bună. Poate îmi va zâmbi. Iar dacă nu, mă pot întoarce oricând sub păturică. Și în poveste.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: