Citeam zilele astea un articol despre cum ar trebui să fie o femeie în apropierea vârstei de 30 de ani. Și după ce am terminat de citit am rămas privind ușor în gol și am mai citit încă o dată. Pentru că n-am găsit nimic din mine în povestea lor. Și-atunci m-am întrebat: cine stabilește cine și cum trebuie să fim?!
Nu voi fi niciodată o femeie cu păr perfect și haine diafane, care plutește zi de zi prin viață ca o zeiță grațioasă și plină de har.
În cele mai nepotrivite momente din viață, găsesc cumva o metodă să scap un strop de vin sau un strop de cafea și, cu siguranță, o pătrățică de ciocolată pe hainele perfect curate până atunci. Și, dacă printr-un miracol reușesc să plec de undeva cu hainele nepătate, îmi fac ieșirea în „glorie”, împiedicându-mă sau izbindu-mă „cu grație” în primul stâlp.
Deschid ușa cu capul în mare parte dintre dimineți, pentru că somnului îi este tare drag de mine. Și după nopțile de adunat povești, e greu să deschizi ochii larg, de dimineață.
Voi fi întotdeauna fata cu pistrui discreți pe nas și cu o șuviță (sau toată „podoaba capilară”) mereu nelalocul ei. Pentru că părul meu nu știe ce înseamnă regulile de etichetă. Știe în schimb să fluture în fiecare adiere, să poarte o viață a lui, neînțeleasă de niciun salon sau coafor fițos. „Se bucură în legea lui”, mi-am spus de fiecare dată când am văzut că nu există gel sau fixativ care să-l poată educa cu ce-i frumos sau nu în societate.
Râd mult și des și mă maimuțăresc constant când sunt lângă cei dragi. Pentru c-am învățat pe calea cea mai grea că viața ți se-ntâmplă doar o dată. Chiar și pe tocuri. Chiar și cu perle. Chiar și într-un BMW. Chiar și pe scaunul de CEO. Chiar și-n metrou. Ai doar o viață. Una.
Așa că nu țin cont de eticheta aia care spune c-o doamnă trebuie să îți zâmbească doar din colțul gurii, picior peste picior și cât mai afectată în privire. Sau că la 30 de ani ai încetat să fii copil și-i ai pe-ai tăi. Poate îi ai sau poate nu. Dar dacă încetezi să fii copil, ești mort.
Așa că mă strecor din când în când printre responsabilitățile de zi cu zi și îmi iau porția de copilărie. Iar asta nu schimbă în niciun fel faptul că stau 12 ore pe zi la birou. Pentru că îmi iubesc meseria, nu pentru că trebuie. Pentru că nu-ți pierzi competențele profesionale într-un tobogan.
Am hobby-uri care nu sunt „mondene” și n-am de ce să le ascund de Facebook sau de lumea-ntreagă. Pentru că există viață și dincolo de „plimbările lungi pe plajă și poeziile lui Eminescu, sub clar de lună”. Există lucruri asumate care ne fac ceea ce suntem, indiferent dacă sunt populare sau nu. Există autenticitate, care (mai nou) pare ca un stigmat de care suntem rușinați cu toții.
Poate (sigur) că nu mă încadrez în cum spunea articolul că trebuie să fie o femeie în jur de 30 de ani. Poate că n-am nimic din ce ar vrea o dogmă oarecare să-mi impună. Dar asta nu mă face mai puțin matură sau incapabilă să gândesc. Și chiar cu toate „nebuniile” mele, am găsit oameni care să mă iubească. Oameni care să mă respecte. Oameni care să înțeleagă că o persoană înseamnă mai mult decât niște norme impuse de o societate confuză.
Suntem cine suntem. Suntem ceea ce suntem. Și e frumos așa.
Esti cine esti si esti minunata. Un suflet frumos care nu a incetat niciodata sa viseze. Hold on to that and never let go.
Mulțumesc tare mult! Same to you 🙂