Toată lumea vorbeşte zilele astea despre viol de parcă numai ce-a avut loc primul din lume. Sau din România.
Am mai simţit un val de indignare asemănător atunci când o jurnalistă a fost violată în miezul zilei, într-o zonă circulată din Capitală. Atunci, sute de mii de oameni şi-au exprimat public revolta, iar alte sute de mii au întrebat „da’ cu ce era îmbrăcată?”. Timp de câteva zile „duetul” celor două părţi a răsunat puternic. Şi-apoi s-a stins. Şi toată lumea şi-a văzut de treaba sa. Pentru că dacă nu ţi s-a întâmplat ţie, uitarea poate fi adusă de zeci de dileme existenţiale, precum „la ce film să merg în seara asta?” sau „unde mă duc în concediu?”.
Până nu treci prin aşa ceva, până nu vezi animalul transpirat care gâfâie în timp ce şi-o înfige în tine cu nesaţ, nu poţi, n-ai cum să înţelegi. Şi nu e un reproş. Bucuraţi-vă că nu ştiţi ce înseamnă nevoia acută de a te spăla de pielea proaspăt pângărită de atingeri nesolicitate. Bucuraţi-vă că nu aţi aflat nicicând cât de adânc puteţi să vă înfigeţi unghiile, din disperare. Că nu aţi vrut să muşcaţi sau să ucideţi sau să muriţi, doar ca să se oprească nenorocitul de coşmar din care, poate, nu o să vă mai treziţi vreodată.
Timpul nu vindecă toate rănile, să ştiţi. Nu sunt pe lume psihologi care să îţi promită că peste 10 ani nu o să te trezeşti în miez de noapte după un nou coşmar comemorativ al blestematului moment.
***
Reacții internaționale
Luxembourg. M-aşez la masă şi comand o cafea. Chelnerul mă întreabă dacă sunt din Italia. Îi răspund România şi zâmbesc, sperând să nu se strâmbe. Chelnerul face ochii mari şi mă întreabă dacă nu mi-e frică să trăiesc acolo. În ţara mea. Acasă! Mă uit mirată la el. „Fata aia violată de 7 băieţi. Şi ei în libertate… Am doi copii, domnişoară. O fată şi un băiat. Dacă aş trăi în ţara aia, nu i-aş lăsa pe stradă singuri. M-aş teme”.
Cer şi-un pahar de vin. Cafeaua nu e-n stare să mă treacă peste dialogul ăsta. Îi fac semn că revin şi fug să îmi iau laptopul din camera de hotel. Degetele îmi freamătă şi le cedez. Mă apuc de scris.
***
Mi-e scârbă de mizeria lui „da’ cu ce era îmbrăcată?”. Mă sperie nonşalanţa întrebării şi naturaleţea cu care apare. N-a mai rămas nimic uman în noi?!
M-am săturat să îi întreb pe cei pasionaţi de outfit-ul victimei cum ar fi dacă ar trece prin asta o rudă. Pentru că nu are sens. Aceştia sunt tot violatori, chiar dacă nu au avut încă ocazia să o facă fizic. Sunt violatori ai umanităţii, ai societăţii, ai empatiei.
Sper ca subiectul să nu dispară din nou din atenţia opiniei publice. Sper să nu mai fie nevoie de atrocităţi pentru a ne aminti că suntem oameni. Că avem nevoie de o lege care să introducă urgent castrarea chimică. Că avem nevoie de o listă publică a agresorilor sexuali. Că avem nevoie să ne simţim în siguranţă.
***
Încă te mai trezeşti ţipând.
