„Dacă nu îți cunoști trecutul, nu prețuiești prezentul și nu ai perspectiva viitorului” – interviu cu cel mai important om din viața mea

Toată lumea care mă cunoaște cu adevărat știe că cel mai important om din viața mea este Nanu. Sau Nănuțul meu, așa cum îl alint ocazional. Îmi este naș de botez în acte, dar în realitate mi-e tată, mentor și prieten. Iar de la el am învățat tot ce știu despre bunătate și ambiție.

A fost profesor de istorie și geografie timp de 47 de ani, din care 35 directorul școlii din sat. Ar fi putut preda oriunde, dar a ales să se întoarcă acasă. „Și de copiii ăștia cine are grijă?!”, obișnuia să spună de câte ori îl întrebam de ce nu a rămas la Iași. Sau la Bacău. Și a avut el grijă. Sute de elevi au ajuns la liceu și la facultate sub îndrumarea lui. I-a ajutat pe toți, fără să ceară nimic în schimb.

Este descendent direct al uneia dintre cele mai mari familii de boieri din Moldova, dar nu-i place să se laude cu asta. Spune că nu e un merit, ci o moștenire. Și am mai scris despre el aici.

interviu Gheorghe Bibiri

Cine eşti tu?

Sunt o fiinţă normală care a căutat să se realizeze profesional pentru a reuşi să îşi câştige o personalitate şi un prestigiu în mijlocul colectivităţii în care trăieşte.

Fiind profesor 47 de ani, dintre care 35 de ani director al unităţii şcolare din satul natal, am căutat să cooperez cu sătenii pentru realizarea obiectivelor sociale, mai exact pentru a asigura unităţii şcolare condiţii normale la timpul respectiv, în vederea educării şi pregătirii copiilor pentru viaţă.

Ce faci atunci când eşti singur?

Atunci când sunt singur, merg în biblioteca personală, îmi aleg o carte şi lecturez 20-50 de pagini, intru în realitatea respectivă.

Ce ai învăţat din cărţi?

La viaţa mea, elev de liceu şi student citeam în jur de 17-20.000 de pagini pe vară, în timpul vacanţei. Citeam din literatura rusească, este una extraordinar de valoroasă, apoi din cea americană, franceză, engleză şi, bineînţeles, literatura noastră românească.

Mi-am format un profil moral, am căutat să fiu un model, un exemplu pentru şcoala la care am profesat o viaţă, pentru oamenii pe care îi întâlneam.

Cine este omul tău de suflet şi ce te inspiră la el?

N-aş putea defini o anume personalitate, deoarece pentru mine omul de suflet a fost marele orator, istoric, Iulian Antonescu; academicianul istoric Gheorghe Platon, Dan Berindei, Constantin Ciopraga, care mi-au incubat cultul lecturii, al cunoaşterii, al cercetării, al descoperirii adevărului istoric, ca să nu zic uman.

Mergeam în amfiteatre, după ce vedeam pe stradă afişele care le anunţau venirea şi căutam să cunosc mai mult din adâncul vieţii, al trăirii sufleteşti, al cunoaşterii umane.

Povesteşte-mi un gest frumos care te-a surprins.

Un gest frumos care m-a surprins a fost la profesorii mei la care vedeam o modestie extraordinară, atât în cuvânt, cât şi în ţinută, cât şi în relaţiile cu cei din jur.

Prima dezamăgire reală şi ce ai înţeles atunci despre viaţă.

N-aş putea să îmi imaginez de-a lungul celor 70 de ani o anumită dezamăgire, cu toate că ea este. În cursul celor 47 de ani de activitate, am lucrat cu educatori, învăţători, profesori, pe care sincer i-am ajutat fără niciun beneficiu material, cum se procedează astăzi. Şi în momentul în care am ieşit la pensie, am simţit această indiferenţă, această îndepărtare, această reticenţă de a mai ţine legătura cu mine. De ce spun acest lucru?! Fiind în activitate, ei fiind suplinitori la acea perioadă, îmi solicitau timp liber să meargă la cursuri, pentru a-şi da examenele şi i-am înţeles. Când s-au realizat și și-au luat diploma de licență, după doi, trei, patru, cinci ani, nu mi-au mai dat niciun semn de viață, ceea ce m-a deranjat foarte mult.

Acest gest al lor m-a deranjat foarte mult, sufăr și meditez, cuget, dar nu regret că i-am ajutat. Dimpotrivă. Mă bucur că au ajuns acolo unde și-au dorit. Mă doare faptul că nu au mai ținut legătura cu cel care le-a facilitat aceste condiții.

Oamenii uită.

Ai vreun regret, după 70 de ani de viață?

Nu regret nimic. Pronia Cerească mi-a hărăzit să fiu profesor. De ce?! Am fost îndrumat să urmez medicina. Pentru acest lucru am văzut spitalul și firea mea, care este foarte sensibilă, nu a putut accepta să fac operații, să pun mâna pe bisturiu și să tai. După aia, e un moment mai pueril, au fost în familia noastră preoți și mi s-a zis: ”mergi, Puiu, la seminarul teologic!”. Și, în concepția mea de copil, am întrebat: cum să mănânc eu prescuri făcute de o babă de 90 de ani?!

Tatăl meu a terminat Școala Normală la Piatra Neamț, în anul 1928, a fost învățător, un om extraordinar de inteligent, care mi-a insuflat dragostea pentru geografie și istorie. Aceasta combinându-se cu campania militară din războiul sovietic, 1941-1945, unde a suferit foarte mult, venind în țară, nefiind rănit pe front, a cunoscut stepa rusească, unde a rămas uimit de ceea ce a făcut Stalin.

Intrând în bisericile din Bucovina, Moldova și dincolo de Prut, unde locuiau în loc de oameni care să vină la biserici – caii. I s-a distrus această credință ortodoxă. Intrând într-o biserică în flăcări, care era pregătită pentru a băga o herghelie de cai. Ardea policandrul și în el era agățat Sfântul Nicolae. Era afumat, bineînțeles, din cauza flăcărilor, dar nu a ars, cu toate că era din lemn. L-a șters de poalele mantiei, el fiind fiu de dascăl, și a zis așa: ”Doamne, dacă tu ai scăpat din foc, eu nu am să mor pe front”.

Ești căsătorit de 43 de ani. Care este secretul unei căsnicii fericite?

Secretul unei căsnicii fericite este încrederea, dragostea. Fericirea se creează pe aceste elemente. la noi nu existau suspiciuni. Eu, de exemplu, nu am umblat niciodată la ea în geantă. Nici măcar dacă aveam nevoie de un leu.

interviu Gheorghe Bibiri

Cum v-ați cunoscut voi?

Mi-am cunoscut soția în 1967, o fată subțirică, mlădioasă, o rândunică. Stătea de vorbă cu o prietenă în fața căminului cultural de la ea din sat. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem. Am știut pe loc că va fi soția mea. Am fost prieteni 5 ani de zile, iar apoi, în 1972, am făcut nunta.

Și ne iubim și-acum, după 43 de ani de căsnicie. Suntem ca două lacrimi, identici.

interviu Gheorghe Bibiri

Un sfat, o vorbă de duh, o lecție.

Oamenii trebuie să-și cunoască ținutul natal, obiceiurile, tradițiile, să înțeleagă ce urmează în viitor. Dacă nu îți cunoști trecutul, nu prețuiești prezentul și nu ai perspectiva viitorului. De asta este necesar să ne aplecăm cu multă dragoste, cu mult suflet, asupra a ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri și să ducem mai departe făclia științei, a culturii, al bunului-simț.

1 comment

Leave a Reply

%d bloggers like this: