Mă întreb de multe ori unde se duc prieteniile atunci când se duc? Cum poți să împiedici toate amintirile frumoase să devină biciuitoare, dureroase, sufocante ca un suspin?
Mi-am făcut întotdeauna ușor cunoștințe și amici. Prieteni mai greu. Nicicând n-a fost ușor să mă dezvălui de păcate, până la piele. Să-i las să vadă dincolo de ironie și de glume. Să povestesc dureri apăsătoare și dătătoare de lacrimi, dezvăluitoare de slăbiciuni.
De-a lungul timpului, am renunțat la câteva prietenii. Unele de durată. Altele trecătoare, ca o ploaie de vară. Am tras de ele până când m-am trezit izbită la pământ. Trăgeam doar eu, ca de-un elastic. Și-abia atunci am renunțat. Cu lacrimi în suflet. Regrete despre cum ar fi putut să fie. Dar sănătos și self-preserving. Și e mai bine-așa.
Altele s-au pierdut în lipsa timpului, sau în cartiere diferite, sau în iubitul nou intrat în peisaj. Am suspinat și după ele, dar nu a fost să fie și m-am resemnat. Încă zâmbim când ne vedem, ne salutăm, promitem c-o să ne vedem la o cafea, deși nu am putea jura că ne grăbim spre asta.
Și mai sunt cele dispărute prematur. Răpuse de-o dezamăgire, poate de o trădare. Sau poate de neasumare. Și stau și azi, perplexă, și mă-ntreb: am fost mai ieftină decât un „iartă-mă”? Sau n-am contat?! Am avut preț de-o bere? Sau poate de-o țigară? Sau ele-au fost mai mult, mai de valoare?!
Nu pot să spun cu mâna pe inimă că mă agit să lupt ca Don Quijote, cum o făceam pe vremuri. La 20 de ani luptam, fără să înțeleg că ața înnodată se simte la mână. Și la suflet. Acum am învățat că nu cumperi loialitatea la kilogram. Că nu poți să cerșești respect sau reciprocitate. Pentru că pur și simplu Universul are altă lege.
Mă-ntreb de multe ori de ce s-au dus, când au plecat. De ce n-au fost acolo, lângă mine. De ce nu am contat la fel de mult, cum au făcut-o ei la vremea lor. Și-aștept, cu aceeași naivitate ca la 20 de ani, să sune telefonul și să fie iar la fel. Dar știți și voi deja, dincolo de trădare…
Și-aștept.
