Pe măsură ce îmbătrânim este din ce în ce mai greu să legăm prietenii. Tabieturile și defectele ni se ascuțesc și ajungem să privim cu ochi stranii și suspicioși orice zâmbet îndreptat către noi. Și m-am gândit atunci: e timpul sau sunt rănile? Oare suntem atât de suferinzi, încât am devenit zgârciți în a mai crede?! Și dacă da, cum facem să ne vindecăm?!
Cred că suntem mai singuri de când nu mai găsim încredere de oferit. Este extenuantă suspiciunea. Dar cum să mai crezi?!
Trăim într-o lume defectă.
Trădarea și minciunile distrug puțina umanitate care a mai rămas în noi. Iar respectul care ar fi purtat mândru haina încrederii nu însoțește nicicând mizeria. Și nici durerea, rănile, regretele, pustiul.
Adevărul este al curajoșilor. Pe care pot să îi respect, dincolo de durerea provocată de ceea ce uneori poate nu vreau s-aud. Adevărul este, poate, antidotul zgârceniei cu care oferim încredere. Poate.
Foarte adevarat. Oamenii sa tem sa incerce si asta intr-un fel sau altul se intoarce impotriva lor. Si asta nu doar cand e vorba de prietenie. In general.